Traiesc o dubla impozitare in somnul meu.
De vreo cincisprezece ani eu nu am mai apucat sa dorm ca lumea. Vremurile cand somnul de opt-noua ore pe zi imi asigura o mina fericita si ochi expresivi s-au dus demult. De-atunci, banuiesc ca sistemul meu nervos e intr-o permanenta stare de alerta, de vreme ce patesc doar una dintre urmatoarele doua: Daca ma culc la zece, zece si jumatate, ma trezesc pe la sase, deci dorm aproape opt ore. Ceea ce e minunat.
Problema e ca pe radio sunt banal. Absolut banal. Mintea si sufletul mi se odihnesc, se asaza si sunt ca ale altor oameni. Nu am avut niciodata curajul sa fac asta, sa spunem, o saptamana intreaga. Mi-e teama ca as deveni un mucalit odihnit, care scoate o gluma si o idee pe ora asa, ca intr-un compartiment de tren. Nu sunt sigur. O sa incerc. Poate o sa devin ubergenial. Sau modest. Niciodata nu se stie. Asa ca m-am obisnuit sa dorm putin.
Sa ma culc pe la miezul noptii. Ma trezesc gata agitat, de parca mi-as fi baut deja cafeaua toata noapte. Ajung la radio, deja urlu. Nici asta nu am avut vreodata curajul sa fac o saptamana la rand.
Am momente de ameteala, de greata si pot banui ca, pur si simplu, m-as dezintegra. Asa ca imi brodez viata profesionala dormind o zi mult alta putin, evitand banalul intr-un natural high.